Revista „Tyragetia”

Pentru istoriografia românească instaurarea regimului comunist a însemnat un adevărat dezastru. A avut de suferit discursul istoric, fiind din acel moment aservit partidului comunist, care căuta toate modalităţile să se legitimeze istoric, dar cel mai mult a avut de suferit specialistul. Faptul că s-a format şi desăvârşit profesional în perioada interbelică, renegată cu vehemenţă de noile autorităţi, devenea în noul context un motiv puternic de acuzare. După 1948, considerat anul în care regimul comunist s-a instaurat oficial în România, istoricii români au fost supuşi unui proces denigrator de teroare psihică şi chiar fizică, parte din ei fiind închişi, măsuri care au dus la declinul istoriografiei româneşti. Vidul care s-a format a fost umplut cu istorici agreaţi de regim, recrutaţi din diferite medii, dar mai ales din rândul activiştilor de partid. Din fericire, din anul 1955 situaţia a început să se amelioreze, datorită unor personalităţi precum Constantin Daicoviciu, care au reuşit treptat să convingă autorităţile comuniste să accepte reabilitarea şi reintegrarea generaţiei istoricilor interbelici.

Pentru a surprinde statutul istoricului în perioada anilor 1948-1965, considerată de specialişti primă etapă a comunismului românesc, am ales ca subiect al studiului nostru pe istoricul clujean Ioachim Crăciun. Format şi afirmat ca istoric înainte de 1948, Ioachim Crăciun s-a confruntat, asemenea istoricilor din generaţia lui, cu problemele şi nenorocirile care au marcat statutul istoricului în România acelor timpuri.