#Exponatul Lunii

Cuvântul Pafta este de origine turcă și se folosește în forme aproape identice în limbile română, greacă, bulgară, sârbă și în unele dialecte aromâne, desemnând accesoriile vestimentare cu rol fucțional și ornamental, care fixează sau prind cordonul, cingătoarea sau brâul.

Paftalele sunt accesorii ale costumelor de ceremonie și cotidiene, obișnuite la curtea domnească, dar și în ambianța orașelor și târgurilor din Țările Române în perioada domniilor fanariote, caracterizată prin influența sporită a culturii grecești.

În toată peninsula balcanică, atelierele argintarilor au produs paftale foarte diferite ca dimensiuni, aliaje, tehnică, stil, decorație. Paftalele turcești erau, de obicei, dantelate, adesea - aurite, cu multe pietre, exprimând opulență. La bulgari și aromâni sunt mai simple, dar au un anumit model și o simbolistică aparte. La greci sunt în special din argint, cu modele delicate, la care se adaugă coral și bănuți. Diferența dintre Occident și Orient este marcată de capacitatea otomanilor de a combina materialele cu pietrele prețioase. O altă trăsătură este preferința pentru motivele florale în detrimentul reprezentării animalelor și păsărilor. Populațiile aflate sub stăpânire otomană au asimilat influențele și le-au integrat propriei culturi.

Paftalele etalate certifică prezența unui atelier de giuvaiergerie în orașul Orhei, Basarabia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar calitatea executării, prelucrarea fină a detaliilor, compoziția complexă denotă măiestria și iscusința meșteșugarilor.

Asemănătoare din punct de vedere stilistic, cele trei paftale sunt alcătuite din două piese, în formă de sămânță germinativă, cu vârfurile puternic marcate. Chenarul marginal este decorat cu motivul ghirlandei, care circumscrie elemente decorative florale. Sistemul de închidere cu cârlig și gaică este acoperit cu un buton decorat. Pe verso ambele părți sunt prevăzute cu câte două bride verticale, cu care se prindea centura.

Paftalele au fost realizate din argint, dovadă servind marca fineții metalului (titlul „84"), aplicată, conform regulamentului, pe ambele detalii ale paftalei, și marca atelierului de giuvaiergerie din Orhei - simbolul stejarului încadrat într-un scut stilizat. Calitatea metalului și a execuției este certificată și de marca meșterului marcator (probirer), una dintre paftale fiind expertizată de Dmitri Tiunov, având aplicat poansonul „ДТ" (DT). Pe ambele detalii ale paftalei este ștanțat anul 1858 și poansonul argintarului care a executat piesa „ПН" (PN). Marca aplicată pe cea de-a doua pafta - inițialele „МИ" (MI) - indică doar meșterul care a executat piesa. Cea de-a treia pafta, realizată în atelierul de la Orhei, nu are aplicate, conform legislației, mărcile necesare pe versoul paftalei, dar păstrează ștanțate aceleași mărci pe marginea laterală a pieselor: simbolul stejarului, titlul „84", anul executării - 1871 și inițialele meșterului marcator - „КС" (KS), identificat cu Sergheev Klim Pavlov, care a activat între anii 1868 și 1871.

Între anii 1840 și 1870, purtarea paftalelor a devenit desuetă, moda feminină adoptând în totalitate croiurile și cromatica occidentală. Ele au revenit la modă în jurul anului 1870 datorită principesei Elisabeta, viitoarea regină a României. Aceasta a introdus la Curte portul național românesc, accesorizat cu paftale. Exemplul ei a fost urmat de elita feminină a vremii până în pragul Primului Război Mondial. Iar succesoarea ei, Regina Maria, avea să perpetueze această modă, cu eleganță și rafinament, și în perioada interbelică.

Tur Virtual

#Exponatul Lunii

August 2021

Icoana Adormirea Maicii Domnului

Rusia, 1885, gravor V. Savinkov, tempera pe lemn

Adormirea Maicii Domnului este considerată o mare sărbătoare creştină, când Fecioara, primindu-şi lumescul sfârşit, intră în slava cerurilor. Constituită odată cu evoluţia cultului Fecioarei, această sărbătoare se înscrie printre cele mai timpurii. Originea sărbătorii provine din Ierusalim, probabil, din secolul al IV-lea, devenită populară în Apus în secolele V-VI. Instituirea acestei sărbători a consolidat cinstirea Maicii Domnului, la fel şi a Adormirii ei, condamnând, totodată, unele excese privind cultul Fecioarei, în special, cele legate de iluziile ereticilor coliridieni, care negau natura umană a Preacuratei Fecioare, inclusiv a lumescului ei sfârşit. Celebrată iniţial la 18 ianuarie, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, începând din anul 582, se va marca în ziua de 15 august, sărbătoare considerată „un al doilea Paşte tainic". Împăratul Flavius Mauriciu (c. 539-602) a fost cel care a stabilit ca ziua de 15 august să fie sărbătorită pretutindeni.

Sfintele Evanghelii trec sub tăcere acest eveniment, datele despre împrejurările Adormirii şi petrecerea Născătoarei de Dumnezeu fiind păstrate de tradiţia populară sau relatate în scrierile apocrife. Aceste surse, redând momentele centrale ale evenimentului, ofereau și diverse detalii, fapt care a impus un mod diferit de tratare a subiectului, schemele iconografice evoluând de la o perioadă la alta. Compoziţiile iniţiale, consacrate Adormirii Maicii Domnului, erau laconice, cu puţine personaje, iar din secolele X-XI sunt atestate scenele complexe, cu multiple personaje. Schemele iconografice erau configurate atât pe linie orizontală, cât şi pe linie verticală, în primele - personajele sunt adunate fie la stânga şi la dreapta patului Fecioarei, fie în semicerc, în celelalte - personajele, în număr mare, sunt dispuse în spatele patului Fecioarei sau (şi) încadrându-L pe Isus Hristos, registrul superior fiind încărcat de multiple reprezentări şi atribute. Tradiţional, în mijlocul unei case, Preasfânta Fecioară, întinsă pe pat, are mâinile strânse la piept. De o parte şi de alta a patului se află sfeşnice cu făcliile aprinse. La picioarele ei este zugrăvit Sf. Apostol Petru tămâind cu cădelniţa, iar la creştet - Apostolul Pavel şi Ioan Teologul, care o sărută. În jurul ei sunt adunaţi ceilalţi apostoli, cu excepţia Apostolului Toma, care a întârziat la procesiune. Mai sus, în stânga patului, Hristos, în haine albe, cu nimb, în mandorla sau clipeus radiant, ţine în braţele Sale un prunc înfăşat, prin care este simbolizat sufletul Fecioarei.

Sensul teologic al acestui subiect iconografic reflectă relaţia între moarte şi viaţă, între mărginit şi infinit, între sfârşit şi început. În schemele icoanelor, aceste ipostaze sunt simbolizate printr-o linie orizontală şi o linie verticălă, personificate prin corpul culcat al Fecioarei şi prin chipul Mântuitorului cu prunca în braţe.

Modelul iconografic al icoanei prezentate amintește despre celebra icoană din biserica Adormirea Maicii Domnului din Lavra Peşterilor din Kiev, adusă aici în anul 1073, probabil, din biserica Vlacherne, din Constantinopol. Este cunoscut faptul că pe aceste modele, care reproduceau, probabil, schema icoanei originale, în stânga patului se monta sau se picta o uşiţă din argint, care, decorată cu o cruce pe centru, putea fi confundată cu o Evanghelie închisă. Totodată, imaginea acestui element decorativ de pe copiile târzii ar putea sugera ideea că modelul adus la Kiev în secolul al XI-lea făcea parte din aşa-numitele icoane-relicvarii, în care se montau tainiţe speciale, acoperite cu uşi de argint, pentru păstrarea fragmentelor din moaştele sfinţilor sau din veşmintele lor.