Paftalele constituie un element aproape nelipsit din costumația tradițională feminină în spațiul sud-est european, cu precădere în cel balcanic, fiind întâlnite în cursul unei lungi perioade de timp, între secolele XIV-XX. Cuvântul Pafta este de origine turcică - cu o posibilă intrare în această limbă pe filiera iraniană - având la bază cuvântul persan bafta „țesut", care a derivat în limba turcă cu sensul de „placă". În prezent se folosește în forme aproape identice în limbile română (pafta), bulgară (пафта), sârbă (пафте) și în unele dialecte aromâne (pafta), desemnând accesoriile vestimentare cu rol funcțional și ornamental care fixează sau prind cordonul, cingătoarea sau brâul, lucrate din diverse materiale și decorate în diferite tehnici.
Cele trei paftale decorate în tehnica emailului policrom, tezaurizate în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a Moldovei, se înscriu în seria celor din aria sud-dunăreană, datate cu sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea.
Sunt compuse din două părţi identice, de formă trapezoidală, suprafaţa acestora fiind împărţită în trei registre aproximativ egale, decorate cu motive vegetale stilizate ce constituie o reţea metalică în care este turnat emailul. Cele două părţi componente se prelungesc în unghi ascuţit spre capete, formând cu latura ultimului registru decorativ un triunghi, ornamentat similar. Emailul folosit pentru a umple motivele florale este de culoare neagră, turcoaz, albă, portocalie, verde, galben, bordo. Întregul câmp decorativ este încadrat într-un chenar perlat.
Pe revers, ambele părţi componente ale paftalelor păstrează câte o bandă de aramă, prinsă cu nituri de margine, necesară pentru fixarea capetelor cordonului. Sistemul de prindere, realizat prin întrepătrunderea balamalelor celor două părţi componente şi închise cu ajutorul unui ac mobil, prins cu un lănţişor de o cheutoare fixată pe una dintre piesele paftalei, este mascat de o plăcuţă dreptunghiulară (fixată prin trei nituri de corpul piesei), cu marginile înguste terminate în unghi ascuţit, ornamentată în acelaşi stil şi cu aceeaşi tehnică, având în plus trei monturi circulare, cu marginile crestate, îndoite spre interior, pentru a fixa central pastă de sticlă de culoare roşie și verde. Aceste monturi sunt încadrate de un brâu crestat, radiant.
Simbolistica paletei de culori codifică semnificaţii şi simboluri, fiind folosite din considerentul că au puteri magice. Culoarea roşie a reprezentat dintotdeauna iubirea, afecţiunea şi în acelaşi timp protecţie faţă de blesteme şi deochi; albul reprezintă puritatea, curăţenia sufletească şi trupească; albastrul, în plan simbolic, este asociat cu infinitatea, cu dimineaţa, un început, o nouă stare; verdele este simbolul destinului, speranţei, bunăstării, echilibrului, renaşterii, fiind asociată cu natura care învie în fiecare primăvară, cu viaţa.
Considerații privind schimbul cu sare în mileniile VI-II î. Hr. în spațiul carpato-dunărean
Tyragetia, serie nouă, vol. IV [XIX], nr. 1, Arheologie. Istorie Antică
The article deals with prehistoric salt production and exchange of salt in south-east and east-central Europe. The major points of the article are: 1. the modeling of the traditional forms of salt production and exchange in the area; 2. the identification of archaeological indications specific to every type of salt production and exchange; 3. the classification of available archaeological evidence of prehistoric salt production and exchange in Carpatho-Danubian zone.
Salt had two major senses during prehistoric period: on one hand it was as a good of daily consumption and thrifty use, on the other hand it was the exotic good. Every of these senses implied different types of production and exchange. The daily consumption and thrifty use salt could be made both within domestic and industrial productions. Of these, only industrial one was intended for long-distance exchange of salt. Salt as the exotic good was made only within special i.e. „sacred" type of production. This type of industry produced „miraculous" salt which was mainly, if not exclusively, intended for long-distance exchange.
The available archaeological evidence of salt production in the Carpatho-Danubian area is classified in the article on the above principles (tab. 1). Thus, the Neolithic salt production centers from Subcarpathian Moldavia (Lunca and Ţolici) as well as the Eneolithic one from the same area (Cucuieți) are attributed in the article to the domestic production of salt for daily consumption and thrifty use. The main goal of this type of production was to produce salt for domestic use or/and for short-distance traffic. Neolithic and especially Eneolithic salt production attested at Provadia-Solnitsata (northeast Bulgaria) is classified as industrial one. It produced common salt by evaporation of brine, and its main destination was the long-distance exchange, perhaps to east Balkans and North-Pontic area. The Eneolithic salt production centers from subcarpathian Moldavia (Lunca, Ţolici, Cacica, Solca etc.) produced exotic salt in the form of small cone-shaped cakes by evaporation in small briquetage. It was produced for long-distance exchange. The two Early Bronze Age salt production sites from northern Transylvania (Băile Figa and Săsarm) are classified as the domestic production centers which extracted rock salt for their own use and/or for short-distance traffic.
More attention is paid in the article to the end of Middle and Late Bronze Age (the end of 17th-9th centuries BC) salt mining centers from Transylvania and Maramureș: Băile Figa, Caila, Săsarm, Ocna Dej, Valea Florilor, Valea Regilor (Tisolovo) and Solotvino (Ocna Slatina) (Case Study). By all the available evidence, these centers seem to have been involved in the large-scale salt production and long-distance trade. Blocks of rock salt were traded from these centers to Hungarian Plane, by Someș and Tisa rivers. It is well-known fact that the period of functioning of the above salt mining production centers was the one of widest spread of tin bronze objects in the area. That is why, it seems likely that in exchange of salt its owners get, among other goods, tin.
List of illustrations: Fig. 1. The map of the Late Bronze Age salt mining sites: 1 - Caila; 2 - Săsarm; 3 - Băile Figa; 4 - Ocna Dej; 5 - Valea Florilor; 6 - Solotvino (Ocna Slatina); 7 - Valea Regilor (Tisolovo). Fig. 2. Northern Transylvania. Troughs in situ: 1 - Caila; 2, 3 - Băile Figa. Behind the trough at the position 2 the one can observe a ladder. Fig. 3. Băile Figa. One of the troughs (the same at fig. 2/3, the nearest plan). Wood. Fig. 4. Băile Figa. The pegs from the trougs (the troughs at fig. 2). Fig. 5. Băile Figa. One of the troughs (uncovered close to the trough at fig. 2/2). Fig. 6. Băile Figa. The pegs from one of the troughs (the trough at fig. 5). Fig. 7. Băile Figa, the year 2010. The experiment with the trough. Fig. 8. Băile Figa. Mining tools. Stone. Fig. 8. Băile Figa. Tools. Wood. Fig. 10. Băile Figa. The wooden construction for storage of salt (?). Fig. 11. Băile Figa. The parts of wooden constructions for storage of salt (?).
Paftalele constituie un element aproape nelipsit din costumația tradițională feminină în spațiul sud-est european, cu precădere în cel balcanic, fiind întâlnite în cursul unei lungi perioade de timp, între secolele XIV-XX....
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei se numără printre cele mai importante instituţii muzeale din Republica Moldova, atât din punctul de vedere al patrimoniului său, cât şi al prestigiului ştiinţific.
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei se numără printre cele mai importante instituţii muzeale din Republica Moldova, atât din punctul de vedere al patrimoniului său, cât şi al prestigiului ştiinţific.
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei se numără printre cele mai importante instituţii muzeale din Republica Moldova, atât din punctul de vedere al patrimoniului său, cât şi al prestigiului ştiinţific.
Str. 31 August 1989 nr.121 A, MD 2012, Chişinău, Republica Moldova
