>>>

Cuvântul Pafta este de origine turcă și se folosește în forme aproape identice în limbile română, greacă, bulgară, sârbă și în unele dialecte aromâne, desemnând accesoriile vestimentare cu rol fucțional și ornamental, care fixează sau prind cordonul, cingătoarea sau brâul.

Paftalele sunt accesorii ale costumelor de ceremonie și cotidiene, obișnuite la curtea domnească, dar și în ambianța orașelor și târgurilor din Țările Române în perioada domniilor fanariote, caracterizată prin influența sporită a culturii grecești.

În toată peninsula balcanică, atelierele argintarilor au produs paftale foarte diferite ca dimensiuni, aliaje, tehnică, stil, decorație. Paftalele turcești erau, de obicei, dantelate, adesea - aurite, cu multe pietre, exprimând opulență. La bulgari și aromâni sunt mai simple, dar au un anumit model și o simbolistică aparte. La greci sunt în special din argint, cu modele delicate, la care se adaugă coral și bănuți. Diferența dintre Occident și Orient este marcată de capacitatea otomanilor de a combina materialele cu pietrele prețioase. O altă trăsătură este preferința pentru motivele florale în detrimentul reprezentării animalelor și păsărilor. Populațiile aflate sub stăpânire otomană au asimilat influențele și le-au integrat propriei culturi.

Paftalele etalate certifică prezența unui atelier de giuvaiergerie în orașul Orhei, Basarabia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar calitatea executării, prelucrarea fină a detaliilor, compoziția complexă denotă măiestria și iscusința meșteșugarilor.

Asemănătoare din punct de vedere stilistic, cele trei paftale sunt alcătuite din două piese, în formă de sămânță germinativă, cu vârfurile puternic marcate. Chenarul marginal este decorat cu motivul ghirlandei, care circumscrie elemente decorative florale. Sistemul de închidere cu cârlig și gaică este acoperit cu un buton decorat. Pe verso ambele părți sunt prevăzute cu câte două bride verticale, cu care se prindea centura.

Paftalele au fost realizate din argint, dovadă servind marca fineții metalului (titlul „84"), aplicată, conform regulamentului, pe ambele detalii ale paftalei, și marca atelierului de giuvaiergerie din Orhei - simbolul stejarului încadrat într-un scut stilizat. Calitatea metalului și a execuției este certificată și de marca meșterului marcator (probirer), una dintre paftale fiind expertizată de Dmitri Tiunov, având aplicat poansonul „ДТ" (DT). Pe ambele detalii ale paftalei este ștanțat anul 1858 și poansonul argintarului care a executat piesa „ПН" (PN). Marca aplicată pe cea de-a doua pafta - inițialele „МИ" (MI) - indică doar meșterul care a executat piesa. Cea de-a treia pafta, realizată în atelierul de la Orhei, nu are aplicate, conform legislației, mărcile necesare pe versoul paftalei, dar păstrează ștanțate aceleași mărci pe marginea laterală a pieselor: simbolul stejarului, titlul „84", anul executării - 1871 și inițialele meșterului marcator - „КС" (KS), identificat cu Sergheev Klim Pavlov, care a activat între anii 1868 și 1871.

Între anii 1840 și 1870, purtarea paftalelor a devenit desuetă, moda feminină adoptând în totalitate croiurile și cromatica occidentală. Ele au revenit la modă în jurul anului 1870 datorită principesei Elisabeta, viitoarea regină a României. Aceasta a introdus la Curte portul național românesc, accesorizat cu paftale. Exemplul ei a fost urmat de elita feminină a vremii până în pragul Primului Război Mondial. Iar succesoarea ei, Regina Maria, avea să perpetueze această modă, cu eleganță și rafinament, și în perioada interbelică.