#Exponatul Lunii

Circa treizeci de icoane din patrimoniul MNIM îl au ca protagonist pe Sfântul Ierarh și Făcătorul de minuni Nicolae. Reprezentând în mare parte icoana târzie, dintre acestea se remarcă câteva imagini timpurii, rare prin compoziția lor iconografică. În icoana „Sfântul Nicolae cu scene din viață", ierarhul este reprezentat bust, binecuvântând Evanghelia. Este încadrat de două medalioane rotunde care păstrează chipul Mântuitorului și cel al Maicii Domnului, care îi oferă Evanghelia și omoforul. Sf. Nicolae, mai timpuriu decât alți sfinți, a fost înfățișat cu scene din ciclul său hagiografic. Primele imagini din viața sfântului datează din secolul al XI-lea, reprezentate pe o icoană pliantă din mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai.

Icoana muzeală datează de la începutul secolului al XIX-lea, păstrând sipetul tradițional, specific icoanelor clasice. Douăsprezece casete oferă imagini din viața sfântului, dispuse de la stânga la dreapta: câte patru pe latura superioară și inferioară și câte două în registrele laterale, după cum urmează: Nașterea Sf. Nicolae (1), Botezul Sf. Nicolae (2), Miracolul vindecării femeii ciunge (3), Ucenicia tânărului Nicolae (4), Hirotonirea întru diacon (5), Hirotonirea întru episcop (6), Visul lui Constantin (7), Sf. Nicolae salvează trei voievozi de la execuţie (8), Miracolul salvării de la înec (9), Minunea salvării lui Vasile de la arabi (10), Adormirea Sf. Nicolae (11) și Transferarea moaștelor Sf. Nicolae în or. Bari (12).

Sfântul Ierarh Nicolae este sărbătorit de Biserica Ortodoxă de două ori pe an: la 6/19 decembrie, ziua nașterii sale, și la 9/22 mai, ziua în care moaștele sfântului au fost transferate de la Myra la Bari (1087). Dintre toți sfinții lumii creștine, chipul Sf. Nicolae este unul dintre cele mai populare, astfel încât chiar și o persoană fără experiență în domeniul iconografiei ar recunoaște cu ușurință imaginea sa.

Sf. Nicolae s-a născut în Imperiul Roman, la Patara, provincia Lichia, în perioada 260-280, sursele timpurii trecând cu vederea data exactă a nașterii. Provenea dintr-un neam avut, dar faima și luxul îi erau străine. S-a consacrat de timpuriu rugăciunii și studierii Sfintei Scripturi, deprinzând cu ușurință și alte discipline. Refuza petrecerile gălăgioase și discuțiile pustii, mergea regulat la biserică și stăruia asupra unei vieți feciorelnice. Mai târziu s-a consacrat slujirii pastorale, apărând cu perseverență credința creștină și pronunțându-se ferm împotriva ereziilor.

Grație grijii față de oameni și binefacerilor pe care le-a manifestat pretutindeni, a devenit foarte popular nu doar la Myra, ci și în împrejurimi. Harul Sfântului Duh, sălășluit în inima lui, s-a manifestat prin minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, calificativul „Făcătorul de minuni" devenind un atribut indispensabil al numelui său. Sf. Nicolae s-a stins din viață în anii '30 ai secolului IV (circa 334-337), osemintele fiindu-i depuse în somptuosul cavou de marmură din catedrala episcopală în care a păstorit ani la rând. Aceasta a devenit, la scurt timp, un important centru de pelerinaj.

Sfânta Tradiție a păstrat cu acuratețe trăsăturile portretului sfântului, apariția sa pe icoane remarcându-se printr-o individualitate pronunțată. Arta bisericească a adunat multiple reprezentări iconografice - de la imaginea până la umăr la cea în plină statură. Diversitatea acestor reprezentări sugerează că iconografia finală a imaginii Sf. Nicolae nu era încă formată, constituindu-se abia prin secolele X-XI. Se spune că un rol important în venerarea Sf. Nicolae l-a jucat o icoană autentică din bazilica din Myra, executată în timpul vieții sfântului, menționată în surse scrise încă din secolul al XI-lea.

Icoanele cu ciclul hagiografic al Sfântului Nicolae au cunoscut o largă răspândire atât în arta bizantină, cât și în cea post-bizantină, confirmând importanța și popularitatea cultului său.

Tur Virtual

Expoziții

„ArheOS
- când antropologii și arheologii fac oasele să vorbească”

13 iunie - 10 noiembrie 2019

„Arheologia este antropologie sau nu este nimic", enunţau, în anul 1958, cunoscuţii arheologi americani Gordon Willey şi Philip Phillips, teoretizând, în acest fel, o direcţie de cercetare în arheologie care, deşi înţeleasă de mulţi era practicată de foarte puţini. Cei doi stabileau astfel obiectivele cercetării arheologice ca fiind studierea şi rezolvarea unor probleme legate de om, cultură şi societate iar antropologia, în acel caz, devenea instrumentul obţinerii acelor informaţii şi cunoştinţe.

În complexa cercetare arheologică, absolut toate fragmentele recuperate sunt importante, fie că acestea reprezintă rezultatele activităţii umane - artefactele (ceramică, piese de port şi podoabă, unelte realizate din diferite materiale, arme etc.), fie că este însuşi materialul osteologic. Cercetarea lor interdisciplinară furnizează date suplimentare care ajută la completarea tabloului cotidian şi activităţii oamenilor din trecut.

Această expoziţie, care reuneşte artefacte arheologice de o importanţă deosebită, prin suma cunoştinţelor pe care le poartă şi prin materiale osteologice cu semnificaţii speciale, reprezintă o „punte" prin care arheologii şi antropologii de azi „vorbesc" cu predecesorii noştri. Analizându-le, acum putem şti ce activitate fizică au avut, de ce boli au suferit şi cum au încercat să le trateze pe unele, care au fost condiţiile în care au trăit şi cu ce s-au alimentat, ce ritualuri au practicat şi ce a rămas în urma lor. Istoriile lor sunt fascinante, iar secretele lor sunt revelate.

Naraţiunea din spatele acestei expoziţii s-a născut în contextul cercetărilor exhaustive realizate în ultima perioadă referitoare la scheletul uman, element care deseori a devenit un subiect evitat în diferite societăţi. Privit şi acceptat diferit, de cele mai multe ori purtând conotaţii negative, scheletul reprezintă pentru cercetători o sursă preţioasă de informaţii. Tratat şi interpretat cu mare atenţie pentru toate detaliile, acesta ajută la reconstituirea unor scene şi aspecte din viaţa comunităţilor umane de mult sau mai recent apuse.

Expoziţia prezintă, în ordine cronologică, complexe funerare începând cu epoca paleolitică până în evul mediu, asociate cu inventarul mormintelor, uneori mai bogat, alteori mai auster, definitoriu şi reprezentativ pentru perioadele vizate. Cazurile cele mai spectaculoase care au fost înregistrate de ştiinţa arheologică şi antropologică ocupă un loc aparte: craniile cu deformări intenţionate ritualice, craniile cu urme de intervenţii „chirurgicale", oase cu urme de patologii sau traumatisme, sunt mesagerii prin intermediul căror actualmente ajungem mai aproape de viaţa, activitatea, spiritualitatea şi credinţele oamenilor din trecut.

Preocuparea pentru corp, manifestată mai mult sau mai puţin de către om, încă din cele mai vechi timpuri a lăsat urme lizibile în matricea noastră osoasă. Fie că lua forma unor îngrijiri cu scop estetic, fie că trecea în domeniul curativ, toate acţiunile la care a fost supus scheletul şi-au lăsat amprenta pe suprafaţa sau în structura oaselor.

Comunicarea cu oamenii trecutului devine cu atât mai interesantă cu cât sunt mai neobişnuite poveştile care stau ascunse în oasele lor.

Proiectul expoziţional „ArheOS: când antropologii şi arheologii fac oasele să vorbească" este realizarea unei echipe extraordinare, este efortul cumulat al unor mari şi importante instituţii de cercetare: Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei şi Centrul de Cercetări Antropologice „Olga Necrasov", Academia Română - Filiala Iaşi, România.

Curatori: drd. Mariana Vasilache-Curoșu (Chișinău) și dr. Angela Simalcsik (Iași).