#Exponatul Lunii

Circa treizeci de icoane din patrimoniul MNIM îl au ca protagonist pe Sfântul Ierarh și Făcătorul de minuni Nicolae. Reprezentând în mare parte icoana târzie, dintre acestea se remarcă câteva imagini timpurii, rare prin compoziția lor iconografică. În icoana „Sfântul Nicolae cu scene din viață", ierarhul este reprezentat bust, binecuvântând Evanghelia. Este încadrat de două medalioane rotunde care păstrează chipul Mântuitorului și cel al Maicii Domnului, care îi oferă Evanghelia și omoforul. Sf. Nicolae, mai timpuriu decât alți sfinți, a fost înfățișat cu scene din ciclul său hagiografic. Primele imagini din viața sfântului datează din secolul al XI-lea, reprezentate pe o icoană pliantă din mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai.

Icoana muzeală datează de la începutul secolului al XIX-lea, păstrând sipetul tradițional, specific icoanelor clasice. Douăsprezece casete oferă imagini din viața sfântului, dispuse de la stânga la dreapta: câte patru pe latura superioară și inferioară și câte două în registrele laterale, după cum urmează: Nașterea Sf. Nicolae (1), Botezul Sf. Nicolae (2), Miracolul vindecării femeii ciunge (3), Ucenicia tânărului Nicolae (4), Hirotonirea întru diacon (5), Hirotonirea întru episcop (6), Visul lui Constantin (7), Sf. Nicolae salvează trei voievozi de la execuţie (8), Miracolul salvării de la înec (9), Minunea salvării lui Vasile de la arabi (10), Adormirea Sf. Nicolae (11) și Transferarea moaștelor Sf. Nicolae în or. Bari (12).

Sfântul Ierarh Nicolae este sărbătorit de Biserica Ortodoxă de două ori pe an: la 6/19 decembrie, ziua nașterii sale, și la 9/22 mai, ziua în care moaștele sfântului au fost transferate de la Myra la Bari (1087). Dintre toți sfinții lumii creștine, chipul Sf. Nicolae este unul dintre cele mai populare, astfel încât chiar și o persoană fără experiență în domeniul iconografiei ar recunoaște cu ușurință imaginea sa.

Sf. Nicolae s-a născut în Imperiul Roman, la Patara, provincia Lichia, în perioada 260-280, sursele timpurii trecând cu vederea data exactă a nașterii. Provenea dintr-un neam avut, dar faima și luxul îi erau străine. S-a consacrat de timpuriu rugăciunii și studierii Sfintei Scripturi, deprinzând cu ușurință și alte discipline. Refuza petrecerile gălăgioase și discuțiile pustii, mergea regulat la biserică și stăruia asupra unei vieți feciorelnice. Mai târziu s-a consacrat slujirii pastorale, apărând cu perseverență credința creștină și pronunțându-se ferm împotriva ereziilor.

Grație grijii față de oameni și binefacerilor pe care le-a manifestat pretutindeni, a devenit foarte popular nu doar la Myra, ci și în împrejurimi. Harul Sfântului Duh, sălășluit în inima lui, s-a manifestat prin minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, calificativul „Făcătorul de minuni" devenind un atribut indispensabil al numelui său. Sf. Nicolae s-a stins din viață în anii '30 ai secolului IV (circa 334-337), osemintele fiindu-i depuse în somptuosul cavou de marmură din catedrala episcopală în care a păstorit ani la rând. Aceasta a devenit, la scurt timp, un important centru de pelerinaj.

Sfânta Tradiție a păstrat cu acuratețe trăsăturile portretului sfântului, apariția sa pe icoane remarcându-se printr-o individualitate pronunțată. Arta bisericească a adunat multiple reprezentări iconografice - de la imaginea până la umăr la cea în plină statură. Diversitatea acestor reprezentări sugerează că iconografia finală a imaginii Sf. Nicolae nu era încă formată, constituindu-se abia prin secolele X-XI. Se spune că un rol important în venerarea Sf. Nicolae l-a jucat o icoană autentică din bazilica din Myra, executată în timpul vieții sfântului, menționată în surse scrise încă din secolul al XI-lea.

Icoanele cu ciclul hagiografic al Sfântului Nicolae au cunoscut o largă răspândire atât în arta bizantină, cât și în cea post-bizantină, confirmând importanța și popularitatea cultului său.

Tur Virtual

#Exponatul Lunii

Aprilie 2021

Cruce-fibulă

Din perioada de debut a creștinismului, crucea semnifica nu doar instrumentul de tortură, ci și simbolul biruinței asupra morții, simbol al mântuirii.

Piesa pe care o prezentăm luna aceasta este executată din argint, având forma unei cruci de tip bizantin, cu marginile brațelor trapezoidale. Brațele laterale și cel din partea inferioară par că sunt întoarse în interiorul unui vas (potir?) cu „piciorușul" în formă de trapez.

Brațele crucii și ale „potirului" se finalizau cu un element decorativ în formă de sferă (picătură). Crucea are un decor în relief, executat în tehnica filigranului și granulației, compus din picături, șnururi - duble și triple -, cercuri cu picătură în centru, frunze de trifoi (?). În centrul crucii, la intersecția brațelor, se află o montură circulară cu marginea șnurată, în care se află un granat. Totuși, elementul decorativ principal reprezintă imaginile a patru păuni spre dreapta, cu un șarpe în cioc, dispuși pe toate brațele crucii. Imaginea păunilor este redată într-o manieră artistică însă coada este stilizată sub formă de palmetă.

Păunul, originar din India, datorită cozii sale luxoase în formă de evantai, era considerat simbol al Soarelui. În Grecia antică, el era considerat păsărea sacră a zeiței Hera, iar în Roma antică - a zeiei Iuno. În Rusia kieveană, păunul (pasărea-măiastră) simboliza, la fel, Soarele. În Occident, păunul era considerat un ucigaș de șarpe, iar culorile irizate ale cozii erau atribuite capacității sale de a transforma veninul șarpelui în substanță solară. De vreme ce șerpii din simbolismul iranian erau considerați dușmanii soarelui, se credea că păunul ucide șerpii, pentru ca din saliva lor să-și creeze „ochii" irizați de bronz-verde și albastru-auriu de pe penele cozii sale.

Splendoarea strălucitoare a cozii păunului mascul este motivul pentru care îl comparăm cu zeii nemuritori și, prin urmare, cu nemurirea. Păunii sunt cunoscuți ca o emblemă a măreției, a autorității regale, a superiorității spirituale, a creației ideale.

În perioada timpurie a creștinismului, păunul reprezenta simbolul iubirii, învierii, nemuririi, frumuseții, al veșniciei sufletului, al ochiului atotvăzător al Bisericii, iar pana de păun era emblema Sf. Varvara. Reprezentarea păunilor cu șarpele în cioc, pe cruce, nu este deloc întâmplătoare, ea simbolizând victoria lui Christos asupra Răului.

Pe partea din spate a crucii sunt păstrate urmele unui dispozitiv de fixare, care, probabil, se completa cu un ac (lipsă), piesa având astfel și o funcționalitate de agrafă (fibulă), care, cu siguranță, se prindea pe stofă. Presupunem datarea piesei cu sec. IX-XII.

Piesa are următoarele dimensiuni: înălțimea- 125 mm; lățimea - 86 mm; greutatea - 47 g.