Odată cu instaurarea regimului sovietic după raptul teritorial, în Basarabia s-a declanșat Teroarea Roșie. Începând cu 28 iunie 1940, pe teritoriul Basarabiei, mai apoi a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (2 august 1940), organele de stat au săvârșit un șir de represiuni politice în masă - pretextând motive politice, sociale, religioase și naționale - sub formă de privațiune de libertate, deportare, expulzare și alte măsuri de constrângere. Primele victime ale acestei terori au fost elitele naționale: primarii, învățătorii, judecătorii, avocații, funcționarii, foștii membri ai Sfatului Țării, acuzați de „antisovietism", „activitate contrarevoluționară", apartenență la partidele politice din România etc. Aceștia au fost ținta primelor arestări și încarcerări ale organelor sovietice de represiune. Ulterior, din 1941 au urmat deportările populației băștinașe în Siberia și în lagărele de corecție prin muncă, deportările de populație civilă din 5-6 iulie 1949, precum și cele din 1 aprilie 1951. Conform datelor Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, constituită la 14 ianuarie 2010, numărul victimelor deportate și supuse represiunilor în anii 1929-1951 a fost evaluat la peste 90 de mii de persoane. Într-un mod barbar, organele de represiune s-au răfuit și cu participanții și susținătorii mișcării de rezistență din RSSM, considerându-i criminali de stat, trădători, bandiți, tâlhari. Liderii organizațiilor de rezistență erau condamnați, de obicei, la pedeapsa capitală prin împușcare, iar membrii activi - la 25 de ani de privațiune de libertate, ispășindu-și pedeapsa în lagăre de muncă și închisori. Teritoriul imperiului sovietic era împânzit de o rețea odioasă de lagăre de corecție prin muncă și închisori, numită GULAG. Milioane de oameni au fost închiși în sistemul GULAG al Uniunii Sovietice, mulți dintre ei rămași pentru totdeauna pe pământurile Siberiei, în gropi comune și cimitire fără cruci. Majoritatea dintre lagăre erau colonii de muncă corecțională, în care deținuții erau supuși la muncă în mine sau la construcția drumurilor, canalelor, căilor feroviare sau clădirilor. Deținuții munceau sub amenințarea înfometării sau a execuției. Zeci de mii mureau în fiecare an din cauza muncii istovitoare, a condițiilor insuportabile, a execuțiilor sumare și a hranei necorespunzătoare.
O mărturie cutremurătoare a gulagului sovietic este exponatul „Haină de deținut politic", expus în această vitrină. Piesă muzeală - unicat, a fost achiziționată de la fostul deținut politic Vasile Cojocaru, domiciliat în orașul Chișinău. Ea a intrat în patrimoniu în anul 1995, într-o perioadă de activitate intensă a colaboratorilor din muzeu privind colectarea pieselor cu tematica represiunilor comuniste.
Vasile Cojocaru s-a născut în anul 1926, în satul Chioselia Mică, raionul Baimaclia (în prezent, raionul Cantemir). La 16 iunie 1951, a fost condamnat la 25 de ani privațiune de libertate de către Tribunalul Militar al trupelor Ministerului Afacerilor Interne al RSSM, conform articolului 54-1 (a) al codului penal al RSS Ucrainene - „trădare de patrie", și escortat într-un lagăr special din Kazakhstan, cu interdicții în drepturi și confiscarea averii. Evident, ne punem întrebarea: Ce vină se ascunde sub această acuzație de „trădător de patrie", care i-a schimonosit întreaga viață?
În iulie 1941, tatăl lui, Cojocaru Petru Grigore, născut în 1886, a fost arestat și calificat drept „dușman al poporului" (a fost membru al Partidului Național Țărănesc), fiindu-i confiscată toată averea. La 15 august 1942, ca „element social periculos", este închis în lagărul de corecție din orașul Mariinsk, regiunea Kemerovo, unde moare în condiții neclare, cel mai probabil, a fost executat. Vasile, de 14 ani, și mama lui au rămas pe drumuri, fără mijloace de existență. În cele din urmă, casa le este restituită și ei înjgheabă o nouă gospodărie. Dar în 1944 este înrolat în Armata Sovietică și trimis pe linia întâi a Frontului II Belorus, unde a fost rănit de două ori, devenind invalid de război, gradul II. Întors acasă, în 1948, și-a găsit mama pe drumuri și bolnavă. El îndrăznește să ceară de la autorități o parte din averea confiscată, la care primește răspuns o amenințare - că va fi trimis pe urmele tatălui său. Timp de trei ani a fost persecutat pentru această „îndrăzneală", ca în 1951, cu toate că a apărat țara bolșevică cu prețul sănătății, a fost arestat și condamnat. Iată, de fapt, ce se ascunde sub această acuzație de „trădare de patrie", imputată acestui cetățean. În anul 1956, este eliberat din detenție și trimis în Armenia, orașul Erevan, locul de trai indicat de autoritățile lagărului. Mulți ani la rând a fost urmărit de organele securității, aflându-se departe de casă, căci deținuților politici li se interzicea să se întoarcă la locul de trai. Revine acasă mai târziu. Prin certificatul din 28. 02. 1992, eliberat de Procuratura Republicii Moldova, este reabilitat și readus în drepturi. La 25 iulie 1991 este reabilitat și tatăl său.
Haina expusă - vestonul și pantalonii - fac parte din hainele de vară ale deținuților, care mai includeau și o șapcă sub formă rotundă, piesă de care muzeul nu dispune. Ele sunt confecționate din stofă groasă de bumbac. Vestonul are mâneci lungi, guleraș, se încheie cu patru nasturi, având în părți două buzunare aplicate. Pantalonii se încheie cu nasturi, au două buzunare în părți. Pe ambele piese este aplicat numărul „CEE 893" - codul de deținut al lui Vasile Cojocaru. Pe o bucată de stofă albă sunt scrise cu vopsea neagră trei litere mari și trei cifre. Numărul deținutului se aplica în patru locuri ale hainei. Un număr era aplicat pe șapcă, altul - pe spatele vestonului, al treilea - lângă inimă, iar al patrulea - pe pantaloni, mai sus de genunchiul drept sau stâng. Aceste patru locuri, de fapt, erau considerate și ca ținte de ochire, în caz de fugă a deținutului. Numărul se aplica și pe hainele de iarnă a deținuților (pufoaice, pantaloni vătuiți, căciuli). Din încălțăminte deținuții purtau - primăvara, vara și toamna - un fel de galoși mari din țesătură cauciucată, mai rar, cizme de kirză, iar iarna - pâsle. De obicei, celor nou-veniți le dădeau haine de mâna a treia - niște vechituri cu un miros îngrozitor.
Exponatul are o valoare muzeografică incontestabilă. El oferă publicului posibilitatea de a vedea și înțelege consecințele instaurării regimului totalitar comunist în RSSM. Prin expunerea lui, aducem un omagiu tuturor victimelor Terorii Roșii în Basarabia, în pragul zilelor de 13 iunie și 5-6 iulie - zile în care s-au produs cele două valuri de deportări ale băștinașilor noștri.
Găgăuzii în contextul relațiilor româno-turcești în perioada anilor 1918-1940: istorie și personalități
Tyragetia, serie nouă, vol. IX [XXIV], nr. 2, Istorie. Muzeologie Chișinău, 2015
Rezumat
În prezentul articol se introduc pentru prima dată în circulația științifică documente necunoscute din arhivele din Turcia, România și Republica Moldova privind „problema găgăuzilor" în contextul relațiilor reciproce românoturcești. Autorii au acordat atenție, în special, la domeniul învățământului, unde cel mai mult a fost observată influența culturală și ideologică turcă. Realizând politica răspândirii conștiinței identitare turcești printre găgăuzii din Basarabia, guvernul turc se baza, în special, pe intelectualii și tinerii găgăuzi. În acest scop, în satele găgăuze se trimiteau învățători turci: Zahit Mehmet Boztuna, Hasan Belal Kîlîci, Ahmet Mehmed, Sali Ismail, Osman Abdullah, Ali și Bairam Kantarelli etc. Ei primeau autorizația corespunzătoare din partea Ministerului iluminării naționale privind predarea limbii turce de două ori pe săptămână. Este cunoscut faptul că ei desfășurau activitatea de instruire în satele găgăuze și bulgaro-găgăuze: Comrat, Congaz, Cubei, Ceadîr-Lunga etc. Conform unor informații, activitatea acestor persoane era finanțată din bugetul turc, parțial din cel român. În același timp, la cel mai înalt nivel Guvernul turc stimula atragerea tinerilor găgăuzi în instituțiile de învățământ medii, superioare și speciale din Ankara și Istanbul. În acest scop, studenților li se asigura cazarea în cămine, instruire în bază de buget și plata burselor. În articol este apreciat rolul ambasadorului Turciei în România Hamdullah Subhi Tanriöver (1931-1944), care a inițiat și a desfășurat munca de bază în organizarea predării limbii turce în satele cu populație găgăuză, asigurarea cu manuale, pregătirea profesorilor de limbă turcă.
Lista ilustrațiilor: (fotografii din arhiva personală a lui S.S. Bulgar) Fig. 1. Ambasadorul Turciei în România în anii 1931-1944 Hamdullah Subhi Tanriöver. Fig. 2. Învățătorul de limbă turcă Osman Abdullah și soția sa Anastasia (Sakallî). Satul Cubei, anul 1940. Fig. 3. Certificat de absolvire a școlii primare, eliberat lui Doncev Simion, fiul lui Vasile (a.n. 1931) din satul Cîrlăneni, plasa Congaz, județul Cahul, semnat de directorul școlii Ali Kantarelli (fostul învățător de limbă turcă). 20.08.1946. Fig. 4. Studenți găgăuzi în timpul studiilor la școala pedagogică pentru băieți. Istanbul, anul 1939. Fig. 5. Studenți găgăuzi cu profesorii în timpul studiilor la școala pedagogică pentru băieți. Istanbul, anul 1939. Fig. 6. Clădirea școlii pedagogice pentru băieți. Istanbul, anii '30 ai sec. XX. Fig. 7. Dormitorul școlii pedagogice pentru băieți. Istanbul, anii '30 ai sec. XX. Fig. 8. Studenți găgăuzi în timpul studiilor la școala pedagogică pentru băieți. Istanbul, anul 1938. Fig. 9. Dispoziția, semnată de președintele Turciei Kemal Atatürk, cu privire la admitere la studii în liceul Galatasaray. Istanbul, anul 1934. Fig. 10. Clădirea liceului Galatasaray. Istanbul, anul 2014. Fig. 11. Revista „VARLIK" (anul 1939, Nr. 139), ]n care au fost tipărite operele folclorice, adunate de P. Zavrak în satele găgăuze din Basarabia. Fig. 12. Frații Petru și Dimitrie Zavrak (de la stânga spre dreapta). Turcia, anul 1941. Fig. 13. Intelectuali din satul Vulcănești cu reprezentanți ai autorităților românești, anul 1939. (Irina Bulgar se află în rândul doi, a treia din dreapta). Fig. 14. Emin Mutaf (Gheorghe Mutaf), prorectorul Universității Egeea din orașul Izmir, Turcia. Anii ‘60 ai secolului XX. Fig. 15. Vasile Cebanov (Özdemir Ciobanoglu) în timpul studiilor în gimnaziul din Bolgrad (în centru, cu căciulă albă). Anul 1937. Fig. 16. Vasile Cebanov (Özdemir Ciobanoglu). Fig. 17. Scrisoarea lui Hamdullah Subhi Tanriöver către Özdemir Ciobanoglu (Vasile Cebanov), 28.04.1964.
Fig. 18. Certificat de învățător, eliberat de Ministerul Culturii al Turciei lui Özdemir Ciobanoglu (Vasile Cebanov) în anul 1939. Fig. 19. Muzicologul și compozitorul Veisel Arseven (Vasile Öküzcü) cu familia. Ankara, Turcia, anii '60 ai sec. XX. Fig. 20. Directorul interimar al liceului Galatasaray Ali Kaigî (Gheorghe Kaikî). Istanbul, anul 1965. Fig. 21. Din dosarul personal al profesorului de limbă franceză Ali Kaigî (Gheorghii Kaikî) de la liceul Galatasaray. Istanbul, anul 1965. Fig. 22. Documentul de imigrant, eliberat lui Mete Kargalîk (Dimitrie Kargalîk) în anul 1940 în Republica Turcia. Fig. 23. Diploma de obținere a gradului de ofițer, eliberată lui Mete Kargalîk (Dimitrie Kargalîk) după finalizarea serviciului militar în armata turcă. Anul 1947.
Ivan Duminica
Politica Imperiului Rus de acordare a privilegiilor coloniștilor bulgari din Basarabia în prima jumătate a secolului al XIX-lea
Tyragetia, serie nouă, vol. VI [XXI], nr. 2, Istorie. Muzeologie
Odată cu instaurarea regimului sovietic după raptul teritorial, în Basarabia s-a declanșat Teroarea Roșie. Începând cu 28 iunie 1940, pe teritoriul Basarabiei, mai apoi a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (2 august 1940), organele de stat au săvârșit un șir de represiuni politice în masă - pretextând motive politice, sociale, religioase și naționale - sub formă de privațiune de libertate, deportare, expulzare și alte măsuri de constrângere...
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei se numără printre cele mai importante instituţii muzeale din Republica Moldova, atât din punctul de vedere al patrimoniului său, cât şi al prestigiului ştiinţific.
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei se numără printre cele mai importante instituţii muzeale din Republica Moldova, atât din punctul de vedere al patrimoniului său, cât şi al prestigiului ştiinţific.
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei se numără printre cele mai importante instituţii muzeale din Republica Moldova, atât din punctul de vedere al patrimoniului său, cât şi al prestigiului ştiinţific.
În iulie 1941, tatăl lui, Cojocaru Petru Grigore, născut în 1886, a fost arestat și calificat drept „dușman al poporului" (a fost membru al Partidului Național Țărănesc), fiindu-i confiscată toată averea. La 15 august 1942, ca „element social periculos", este închis în lagărul de corecție din orașul Mariinsk, regiunea Kemerovo, unde moare în condiții neclare, cel mai probabil, a fost executat. Vasile, de 14 ani, și mama lui au rămas pe drumuri, fără mijloace de existență. În cele din urmă, casa le este restituită și ei înjgheabă o nouă gospodărie. Dar în 1944 este înrolat în Armata Sovietică și trimis pe linia întâi a Frontului II Belorus, unde a fost rănit de două ori, devenind invalid de război, gradul II. Întors acasă, în 1948, și-a găsit mama pe drumuri și bolnavă. El îndrăznește să ceară de la autorități o parte din averea confiscată, la care primește răspuns o amenințare - că va fi trimis pe urmele tatălui său. Timp de trei ani a fost persecutat pentru această „îndrăzneală", ca în 1951, cu toate că a apărat țara bolșevică cu prețul sănătății, a fost arestat și condamnat. Iată, de fapt, ce se ascunde sub această acuzație de „trădare de patrie", imputată acestui cetățean. În anul 1956, este eliberat din detenție și trimis în Armenia, orașul Erevan, locul de trai indicat de autoritățile lagărului. Mulți ani la rând a fost urmărit de organele securității, aflându-se departe de casă, căci deținuților politici li se interzicea să se întoarcă la locul de trai. Revine acasă mai târziu. Prin certificatul din 28. 02. 1992, eliberat de Procuratura Republicii Moldova, este reabilitat și readus în drepturi. La 25 iulie 1991 este reabilitat și tatăl său.
Str. 31 August 1989 nr.121 A, MD 2012, Chişinău, Republica Moldova
