Pentru naţiunea română jocul de oină sau hoina este considerat un joc sportiv naţional, având o vechime de cel puţin şase secole. Jocul de oină este practicat continuu, cel puţin din secolul al XIV-lea, conform cronicilor şi hrisoavelor timpului, fiind menţionat prima dată documentar la 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă. Jocul solicită calităţi sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide în mişcările de autoapărare faţă de loviturile mingii, precizie în aruncarea şi lovirea mingii cu un baston sau bâtă). Oina este un sport care ne identifică în aceeaşi măsură ca şi lupta naţională, trânta. Jocul devine atractiv printre tinerii de la sate, pătrunde în programa şcolară prin intermediul lecţiilor de educaţie fizică. Prin Reforma Învăţământului de la 1898, precum şi prin alte decizii ministeriale, ministrul învăţământului, Spiru Haret, introduce practicarea obligatorie a oinei în şcolile de toate gradele, totodată decide organizarea anuală a concursurilor şcolare de oină.

La 9 mai 1899, la Bucureşti, a fost organizat primul campionat naţional de oină, echipele fiind formate din liceeni. Învingătoare a fost echipa Liceului Nicolae Bălcescu din Brăila.

În 1912 este creată Federaţia Societăţii Sportive din România (FSSR) cu sediul la Bucureşti în componenţa căreia intrau 13 comisii sportive, printre care şi comisia de oină.

Odată cu Unirea de la 1918, are loc reorganizarea FSSR, în 1923, cu includerea în componenţa ei a celorlalte comisii sportive de oină din Transilvania, Bucovina şi Basarabia.

În 1932 este înfiinţată Federaţia Română de oină.